Aurica Crāiniceanu a fost împușcată la brațul soțului ei. Acasă, aveau doi copii mici. Andrei Frumușanu a fost împușcat pe stradă, a murit pe loc. Era a patra mineriadă, din septembrie 1991. Dosarul lor nu a fost rezolvat niciodată, după ce un procuror a documentat probele și a demonstrat cā asasinul era un agent al actualului SPP. Între timp, procurorii s-au schimbat, probele nu s-au mai putut reface, Iliescu a câștigat al doilea mandat și sistemul i-a scos pe toți nevinovați.
Tatăl și mama lui Andrei și soțul Auricāi au mers din ușă în ușă, pentru ca nu doar celor morți să li se facă dreptate, ci țării acesteia. Cazul Frumușanu – Crāiniceanu și omerta din jurul lui, decisă de regimurile iliesceniste și apoi preluată printr-un pact tăcut de toti cei care au ajuns la putere, documentează practic cum a fost construit sistemul, de fapt infrastructura de putere, cea care, așa cum explică Cosmin Popa, decide și mecanismele de selecție în politica. Aurica și Andrei nu s-au cunoscut niciodată. Aurica a fost împușcată la brațul soțului, Andrei lângă un prieten. Se aflau în locul nepotrivit, pe strada, lângă Guvern.
Despre ei, Lucian Pahonțu vorbește – citat în analiza Recorder despre doctoratul lui Pahontu – pe un ton batjocoritor. Iată fragmentul:
“Cine, cu ce și cum poate să demonstreze că într-adevăr din sutele și miile de persoane participante la acțiunile ostile respective, victima x sau y avea intenția să intre ilegal, cu scop ostil în obiectivul respectiv și din acest motiv s-a folosit ilegal uzul de armă?! Se vor găsi întotdeauna «voci autorizate» care să susțină că x sau y se aflau întâmplător pe acolo, așa cum s-a vehiculat ideea și în cazul «Frumușanu și Crăiniceanu» – victime ale evenimentelor de la Guvern din toamna anului 1991. Numai un om de rea credință poate să susțină că cei doi «îndrăgostiți» se aflau «la plimbare» prin fața Guvernului, când de două zile la acest obiectiv se duceau adevărate lupte, iar zona respectivă arăta infernal”. (Lucian Pahonțu)
Strategia de a murdāri victimele nu e nouă, e brevetată de Securitate, al cărei lucrător Lucian Pahonțu a fost, făcând parte din Trupele de Securitate. Ei bine, președintele Nicușor Dan l-a mai apărat o dată pe Pahontu, spunând ca acuzațiile Recorder trebuie dovedite, când, de fapt, marea problemă și crimā este tocmai felul în care infrastructura Securității s-a asigurat cā dovezi directe, filmări, colaborări semnate, nu mai există acolo unde avea de protejat propriii oameni.
Moral, e imposibil de justificat o asemenea apărare.
Acum o vreme, am făcut un interviu cu un scriitor bosniac, Faruk Šehić, care îmi spunea cā trauma rămâne deschisă, atâta vreme cât victimelor nu li se face dreptate. Sistemul postcomunist nu face dreptate nici morților de la Revoluție, nici celor de la Mineriade, dar cere un moment zero, amnistia tuturor vinovaților și îngăduirea lor la putere la resurse. Dreptate, în cazul tuturor, înseamnă să spunem adevărul. Nu se poate combaterea dezinformării și România imună clădite pe cinism și minciună, în care suntem cu toții trași.
**Fotografia e preluată din cartea scrisă de tatăl lui Andrei Frumușanu