Și cum vă spuneam, revolta nu va porni din studiouri, nici din bulele de Facebook sau din analizele fine ale capitalei, ci din primăriile de UAT rural, acolo unde politica nu e doctrină, ci supraviețuire. Când se termină firfireii, se termină și loialitatea. Iar odată cu blocarea robinetului „Anghel Saligny”, primarii – indiferent de culoarea politică – încep să audă altfel muzica. PSD, PNL, UDMR, AUR, toți vor același lucru: să se schimbe lăutarul, nu pentru că melodia e proastă, ci pentru că nu mai cântă pe gratis. Vocea primarilor USR nu contează, pentru că sunt prea puțini ca să conteze și prea curați ca să fie relevanți într-un sistem construit pe dependență financiară.
Prin PNDL 1, PNDL 2 și Anghel Saligny s-au scurs peste 20 de miliarde de euro, bani pompați masiv în rural, unde controlul e lax, presa lipsește, iar ochiul OLAF-ului se oprește, convenabil, la marginea asfaltului european. Grosul s-a cheltuit în epoca lui Marcel, într-un sistem perfect: bani de la centru, cheltuiți local, fără întrebări incomode, fără rapoarte care să ajungă unde nu trebuie. Școala zugrăvită de trei ori în patru ani, canalizarea la care nu se leagă nimeni, că e scump sau inutil, terenul de fotbal cu nocturnă într-un sat cu 300 de locuitori și zero juniori legitimați – toate au fost nu accidente, ci model de guvernare.
Acum, când se vorbește de majorări de impozite, primarii știu foarte bine că nu de acolo vine salvarea. Dublarea taxelor nu ține în viață mecanismul care a hrănit clientela locală. Mai ales când începe să se vorbească despre impozitarea construcțiilor fără autorizație, adică exact acea Românie ridicată din improvizație, relații și „las’ că merge”. Case, anexe, hale, extinderi, toate făcute cu binecuvântarea tacită a primarului, care acum ar trebui să le taxeze. Un dezastru electoral în toată regula.
Și ca tacâmul să fie complet, vine cadastrul apelor. Acolo se rupe filmul. Construcții în albie, prea aproape de râu, podețe improvizate, betoane turnate unde nu trebuia, toate devin subiect de raport. Iar când rapoartele nu mai sunt ținute în sertar, ci trimise la Parchet, începe panica. De aici și nervozitatea, de aici și presiunea de a schimba ministrul, solista de la Mediu, cu tot cu instrumentiștii USR care nu au înțeles regula nescrisă: nu dai din casă, nu faci valuri, nu trimiți hârtii mai departe.
Oprirea marilor investiții „pentru eliminarea diferențelor dintre sat și oraș” mai taie o sursă vitală pentru obștile sătești. Nu doar banii, ci și materialele: nisipul, balastrul, cimentul, fierul beton care până ieri erau „rezolvate”. Gratis sau aproape gratis. Cu acte sau fără. Acum, când totul ar trebui să fie fiscalizat, cântărit, justificat, lumea se revoltă. Nu pentru că satul rămâne în urmă, ci pentru că se strică o rețea de favoruri care ținea în viață un întreg ecosistem de tăceri.
Bolojan, cu imaginea lui de contabil sever, devine ținta perfectă. Nu pentru că ar fi vinovat de jaful trecut, ci pentru că nu mai vrea să-l continue. Iar într-un sistem în care hoția e liant social, cine taie banii taie prieteni, alianțe și cariere. De aici răscoala care se coace: nu una ideologică, ci una financiară. Nu pentru principii, ci pentru supraviețuirea unui mod de viață politic.
Și așa, încet, se conturează momentul în care satul nu mai votează promisiuni, ci cash-flow. Când muzica se oprește, lăutarul trebuie schimbat. Nu contează cu cine, nu contează ce va urma, important e să curgă din nou. Restul – lege, morală, Europa, rapoarte – sunt detalii enervante, bune doar pentru discursuri. În realitate, lupta e simplă și brutală: cine controlează robinetul, controlează liniștea.